Literatura oferă cititorului un spațiu de refugiu compensatoriu, care delectează, dar îi propune totodată și scenarii alternative realității, care pot fi receptate ca adevărate lecții existențiale. Citim pentru a ne oferi șansa de a trăi vieți paralele inedite, dar și pentru a avea acces la înțelepciunea predecesorilor sau a contemporanilor noștri.

Din acest punct de vedere, scrierile valoroase pot fi citite oricând, întrucât universurile ficționale au întotdeauna epicentrul în sfera cotidianului. Din această categorie nu se sustrag nici cărțile pentru copii, iar volumul „Stolul”, scris de María Julia Díaz Garrido și ilustrat de David Daniel Álvarez Hernández, translatează în limbaj simbolic un filigran din lumea exterioară, devenindu-le poveste celor mici și morală celor mari.

Așadar, pe un fundal plumburiu, se țes coordonatele unei lumi guvernate de legi păsărești. Înaripatele îndrăznesc să caute cu privirea dincolo de imediatul căldicel al ramurilor, în timp ce dorința și râvna de a avea mai mult marchează sfârșitul unei rânduieli și începutul unei noi perioade. Achiesarea marșului spre evoluție le permite construirea celor mai frumoase cuiburi din câte s-au văzut vreodată ori le facilitează inventarea unor moduri originale de a zbura. Dar progresul material este invers proporțional adâncimii lăuntrice și păsările cad în plasa propriilor excese și neputințe.

Pe de o parte, acestea își doresc ceea ce nu pot obține. Pe de altă parte, ele caută să subjuge teritorii, vieți și destine. Iar în goana de a poseda, uită de propriul comportament și își pierd propriul echilibru. Și totuși, într-un capăt de lume, mai există cineva care nu este dornic să o apuce pe calea ușoară și nici nu se teme să-și întindă aripile pentru a zbura…

Mutatis mutandis, observăm cu ușurință că literalul poveștii„Stolul”, scrisă de María Julia Díaz Garrido și ilustrată de David Daniel Álvarez Hernández, este, în subsidiarul textual, o parabolă a timpurilor noastre. Astfel, contextul acestei narațiuni ne revelează și faptul că între echilibru și haos, între pace și război, între parvenitism și mulțumire există o fină demarcație jalonată de raportarea la ambiție și la dorințele personale.

În fond, noua eră a habitatului păsăresc începe atunci când locuitoarele acestuia scrutează cu privirea dincolo de limita naturală a datului lor existențial, din dorința de a avea mai mult. Cu alte cuvinte, păsările râvnesc ceea ce nu le este specific, ceea ce nu le aparține. Și, în primă fază, cucerirea stranietății este potențată de gustul dulce al progresului. Dar a parcurge calea ușoară și la îndemână, prin confiscarea vieții celuilat și prin anularea identității sale, nu face decât să accentueze degradarea individului și a întregii specii dominatoare. Până la urmă, comportamentul găunos va fi grăitor în propriul deznodământ și se va solda cu extincția opresorilor.

Dar desfășurarea firului epic ne dezvăluie și reversul medaliei – existența/prezența (măcar a) unei persoane dornice de a urma calea firească a lucrurilor, rămânând în parametri esenței sale și bazându-se, pentru a spori, pe propriile-i aripi și pe propriul ei zbor.

Ei bine, diferența dintre o raportare coercitivă la viață și una conformă legilor naturii este impusă de educație. Aceasta nu este numai o armă accesibilă pentru a lupta împotriva măsurilor înrobitoare, ci și un instrument care ne ajută să înțelegem lumea exterioară. Însă, așa cum ne avertizează în mod subtil mesajul poveștii „Stolul”, educația trebuie să fie primită și asumată cu mare discernământ, deoarece poate forma sau deforma percepția individului asupra realității și asupra lui însuși.