Atunci când lumea din jur se dezintegrează, știm că trebuie să îi protejăm pe cei dragi cu orice preț. Epidemiile, războaiele ori calamitățile schimbă centrul de greutate al lumii, poziționându-ne într-o lumină a paradoxului: dorim să încercăm totul, însă nu putem face nimic pentru a schimba realitatea. Dar realitatea nu cuprinde numai ceea ce se petrece afară, ci și ceea ce se întâmplă înăuntru – înăuntrul familiei noastre și al propriei persoane. Și dacă nu putem influența evenimentele exterioare, suntem datori să ocrotim miezul de pace din mijlocul/lăuntrul nostru. Un minunat exemplu în acest sens este și cartea „Parfumul zilelor de vacanță”, scrisă și ilustrată de Thibault Prugne, care imaginează un context narativ coagulat pe fondul zgomotos al războiului și zugrăvit de candoarea nealterată a ochilor de copil.

Astfel, cititorul este introdus în lumea operei în dimineața în care mama, de mână cu fiica ei, coboară din autocar pe Calea la Valette, pentru ca aceasta din urmă să rămână în grija bunicului. Casa bătrânului Léon era așezată tocmai la capătul drumului, în depărtare, asemenea unui far în mijlocul oceanului. Iar odată ajunsă aici, deși temătoare inițial, copila își îndrăgește bunicul și trăiește alături de el clipe fabuloase. Acesta îi cedează întotdeauna mai multă supă și oul de la singura găinușă din curte, îi făurește un fluier pentru a comunica cu păsările și îi confecționează un leagăn magic dintr-un scaun sâcâitor, legându-l taman într-un stejar.

Tot lângă trunchiul copacului uriaș, fetița îl întâlnește într-o zi și pe Gaspard, băiatul îmbrăcat în cămașă cu carouri și având accent din Sud. Alături de acesta, micuța Louise se cațără pe căpițele de fân, privește stelele, caută animale închipuite în nori sau cântă, acompaniați de chitară. Apoi, într-o dimineață, copila il prezintă bunicului, iar acesta îl alungă cu lansatorul-de-cartofi, interzicându-le să se mai întâlnească. Care să fi fost motivul reacției bătrânului? Și, mai mult decât atât, avea Louise să-l mai întâlnească vreodată pe băiat?
Ei bine, dincolo de orice explicație căutată sau presupusă, putem observa faptul că Léon a încercat să construiască în jurul nepoatei sale un cocon protector al copilăriei feerice. Refuzul contactului cu oamenii, dragostea pentru simplitatea mâncării și a obiceiurilor cotidiene ori traiul în armonie cu natura înconjurătoare sunt doar câteva dintre principiile de viață impregnate la nivelul conștiinței fetei, aceasta aproape uitând de vicisitudinile războiului. Atunci când Louise pășește pentru prima dată în lumea bunicului său, nu intuiește că prezența lui îi va deveni far călăuzitor în mod existențial, așa cum locuința acestuia era un determinant fizic în depărtarea câmpului.

Dar bătrânul îi oferă, prin felu-i ludic, o lecție fundamentală, prin raportarea-i la viață. Léon „nu dorea să facă lumea un loc mai bun, ci doar să trăiască în mijlocul ei și să-i asculte respirația”. Cu alte cuvinte, acesta nu vrea să schimbe lumea subjugând-o după bunul său plac și conform dorințelor proprii, ci vrea ca lumea din jurul său să existe după propriile reguli și în propria rânduială. Din acest punct de vedere, știe și că va ieși neînvingător din propriul război, acela cu constructorii barajului. Dar acest lucru nu-l smintește și-l mână și mai abitir să aștearnă în sufletul copilei sale numai gânduri de pace. Pe acest fond candid, doldora de bucurie, de iubire și de bine, se și fundamentează prietenia lui Louise cu Gaspard, pe care îl reîntâlnește ani mai târziu și de care nu se va mai despărți de atunci niciodată; dar și poveștile frumoase, surprinse prin obiectivul aparatului de filmat și expuse, ani mai târziu, în expoziții.
Povestea „Parfumul zilelor de vară”, scrisă și ilustrată de Thibault Prugne, este o pildă deosebită pentru realitatea zilelor noastre. Putem răzbi cu sufletul nemutilat din orice primejdie, dacă avem la îndemână pîrghiile și valorile necesare. Iar acestea nu numai că ne sunt soluții temporare, conferindu-ne un răgaz pentru a depăși greutățile momentului, ci ne devin însoțitoare de-a lungul vieții, determinându-ne întregul parcurs existențial.