De numele Etei Boeriu se leagă o întreagă istorie a traducerilor. Giovanni Boccaccio, Cesare Pavese, Francesco Petrarca sau Michelangelo Buonarroti sunt doar câțiva dintre autorii accesibili publicului român datorită acesteia. Aportul traductologic îi este recunoscut și peste hotare, astfel că în anul 1970 scriitoarea primește Medalia de Aur a orașului Florența pentru traducerea lui Dante.
Eta Boeriu l-a tradus și pe Giacomo Leopardi în anul 1981.

În opera leopardină, compusă din eseuri, cânturi, studii filologice și însemnări, poezia „Infinitul” ocupă un loc aparte. În acest context, Editura Signatura a decis publicarea poemului în varianta ilustrată de Marco Somà.

Poemul „Infinitul” are o structură deosebită, fiind compus din cincisprezece endecasilabe albe, adică din cincisprezece versuri formate din unsprezece silabe, fără rimă. Iar formatului aparte îi este subsumat un conținut ermetic, explicitat într-o notă finală de Daniele Aristarco.

Potrivit lui Giacomo Leopardi, „infinitul” ca noțiune nu poate fi cuprins în explicații elementare, intenția fiind sinonimă îngrădirii. Acesta poate fi doar intuit, parafrazat sau ghicit din asocieri semantice. Din acest punct de vedere, „infinitul” este deopotrivă linia orizontului și tăcerea absolută care produce tulburare. „Infinitul” este prezentul frunzelor care foșnesc, trecutul epocilor uitate ori viitorul căruia îi sunt încredințate versurile acestui poem.

În imensitatea acestui naufragiu, finită de paginile cărții, dar dincolo de spații reale și imaginate, „infinitul” prinde contur, scăpând totodată definirii. Cu toate acestea, el devine perceptibil și receptabil de fiecare individ în parte, deoarece este corespondentul imaginației. „Infinitul” lui Giacomo Leopardi este definiția literaturizată a imaginației, ilustrată în mod grandios, în detalii deosebite, de Marco Somà.