În ochi, pe chip și în vorbă, în orice formă de manifestare și-n fiecare gest pot fi căutate filigrane din trăirile omului. Ochii trădează suferința sau liniștea ființei, vorba dulce sau aspră devine adesea epicentrul frământărilor sufletești, în timp ce chipul își aproprie experiența de viață, lăsându-se modelat de marea trecere. Iar pornind de la această idee, potrivit căreia trupul ne povestește celor din jur și ne prezintă drept cărți deschise celor care știu să (ne) citească, scriitorul David Grossman și ilustratoarea Ninamasina au creat volumul „Fiecare rid are o poveste”.
Într-una din zilele de marți, în care își petrece timpul cu bunicul, Yotam îl întreabă pe acesta cum și-a căpătat ridurile. Surprins de curiozitatea nepotului, dar și pus într-o ușoară încurcătură, Amnon îi răspunde că adulții fac riduri, atunci când le vine vremea. Și, văzându-le parcă pentru prima dată, Yotam încearcă să găsească diverse motive pentru apariția lor, le țese povești, le atinge cu mâna și, în final, le desenează pe o foaie, alături de cercuri, de linii și de chipuri. Însă dialogul celor doi nu ne descoperă numai dorința băiatului de a afla niște răspunsuri, ci și încercarea de a înțelege câteva dintre aspectele fundamentale care transformă omul în devenirea sa.
Din acest punct de vedere, raportarea la apariția și la sensul ridurilor ne reveleazădouă receptări diferite – cea a inocenței băiatului și cea a înțelepciunii bunicului. Momentul în care le conștientizează prezența pe chipul bunicului reprezintă pentru Yotam un declic, o sursă de mirare și de curiozitate. Dar reacția spontană a băiatului și avalanșa de întrebări care o succed contrastează calmul și firescul cu carebătrânul își asumă fiecare încrețitură a pielii, fără a o mai considera străină de chipul său.
Mai mult decât atât, Amnon îi mărturisește nepotului său că unele dintre ridurii-au apărut odată cu bătrânețea, în timp ce altele sunt consecința diverselor lucruri trăite în viață. Dar gândul lui Yotam nu poate cuprinde complexitatea existenței, determinându-l să asocieze ridurile doar cu clipele de tristețe și de suferință. Bunicul îl contrazice însă și insistă asupra ridurilor de fericire, reiterând totodată echilibrul vieții prin alternarea aspectelor pozitive cu cele negative. Astfel, fiecare rid ițit pe față tăinuiește o amintire despre cineva drag sau o poveste veselă ori tristă,iar odată cu trecerea vremii, devine parte integrantă a ființei, destăinuind itinerariul nostru existențial.În mod simbolic, ridurile reprezintă suma lecțiilor de viață învățate, înțelepciunea agonisită, statornicia în valori și efortul de a rămâne demn în fața tulburărilor.
În fond, nu în mod întâmplător, personajele principale ale narațiunii sunt exponentele a două vârste diferite – copilăria și bătrânețea –, oglindind naivitatea, întrebările și lipsa de experiență, pe de o parte, respectiv înțelepciunea, răspunsurile și ridurile, pe de altă parte. Cele două ipostaze diferite ale omului sunt sugerate și la nivel ilustrativ, imaginea lui Yotam, care nu are riduri, fiind reprezentată de o mlădiță firavă, în timp ce imaginea lui Amnon este asociatăcu arborele cu rădăcini adânc înfipte în pământ.
Cartea „Fiecare rid are o poveste”, scrisă de David Grossman și ilustrată de Ninamasina, aduce în fața cititorului două personaje exemplificând două modalități de a privi și de a înțelege viața. Iar cele două borne existențiale se țes experiențele și apar frământările și bucuriile. Și, în timp ce gândul copilăriei nici nu le poate intui, acestea se imprimă pe chipul bătrâneții sub formă de amintiri, de povești, de bucurii, de suferințe sau… de riduri.