Te-ai întrebat vreodată cum îți dai seama că… iubești? Poate că nu. Dar a existat odată un elefant pe care îl frământa această întrebare; și, aflându-i răspunsul, a devenit erou de poveste – scrisă de Leen van den Berg și ilustrată de Kaatje Vermeire. Povestea „Cum știi că iubești pe cineva?”.

Pentru a-l lămuri pe elefant, s-a adunat toată lumea sus pe deal, la întâlnirea prezidată de țanțoșa furnică. Și bâlbâindu-se, acesta s-a adresat adunării:„cum știi că iubești pe cineva?” Frământarea a fost repede consemnată în cartea întrebărilor grele, iar apoi, rând pe rând, participanții au avut ocazia să ia cuvântul, explicitând iubirea din experiență proprie.

Pe șoricel dragostea îl face să se simtă mai puternic, iar Albă-ca-Zăpada uită de tot răul din jur; piatra asociază dragostei confortul, iar marea sprijinul. Norii alunecă în aceeași direcție, în timp ce mărul renunță la mângâierea soarelui de dragul iubitei și se emoționează, roșind. Pentru ursul polar și pentru fulgii de nea dragostea e sinonimă tandreței, iar pentru stele dragostea înseamnă a fi împreună.

Auzind acestea, elefantul s-a scuzat și a plecat în grabă. Furnica încheie ședința, urmând protocolul, și porni spre casa țestoasei pentru a-i prezenta și acesteia concluziile întâlnirii. Însă nu doar elefantul a găsit răspunsul pe care-l căuta; verbul „a iubi” va primi de-acum semnificații noi pentru toți cei prezenți. Iar furnicii i se va revela într-o lumină cu totul și cu totul nouă… De fulgurația noilor sensuri va fi pătruns și cititorul, martor tăcut la dezbaterea iscată și totodată actant în povestea împletită din fațetele iubirii.

Discursul țesut între copertele cărții prefigurează dintru-nceput diverse forme de manifestare ale dragostei: întrebarea elefantului intuiește dimensiunea verbalizată a afectului, însă și neprezența țestoasei la întâlnire este elocventă – rămasă acasă pentru a-și îngriji soțul bolnav, ea răspunde la rându-i întrebării puse, folosind însă un limbaj non-verbal. Cu alte cuvinte, a-ți da seama că iubești pe cineva înseamnă și dezicere de alte responsabilități, grijă și a fi prezent.

De cealaltă parte, pretextul întâlnirii transpune iubirea pe scena declarativului. Emotive, patetice, nostalgice sau prozaice, mărturisirile celor prezenți înșiră frânturi de perspectivă, reiterând totodată coordonata inimitabilă a simțămintelor. Astfel, ca într-un joc al dispersiei, iubirea își revelează spectrul și se codifică iar, pentru fiecare individ în parte. Din această perspectivă, metaforele expuse de cei prezenți la dezbatere nu capătă valențe contradictorii, ci surprind complexitatea unui sentiment universal și intim, deopotrivă.

Cu toate acestea, desfășurarea firului narativ pune în balanța semanticii textuale și mesajul furnicii. Atât ca prezență, cât și ca mod de raportare la evenimențial, furnica este personajul antagonic. Pentru aceasta, întâlnirea de pe deal este relevantă strict ca șansă de afirmare, de progres. Mai mult decât atât, dezbaterea-i devine corvoada care o întârzie și de la înfăptuirea altor treburi planificate. Concentrată asupra grijilor casnice, furnica își refuză sieși bucuria înțelegerii sensurilor iubirii, rămânând înscrisă în literalul consemnărilor din cartea întrebărilor-grele.

Coexistența celor două viziuni este fascinant surprinsă în planul ilustrativ al cărții. Proiectate simultan sau alternativ, imaginile conturează portretul participanților la întâlnire în răspăr cu furnicile. Schițarea cuplurilor care mărșăluiesc împreună nu face decât să evidențieze solitudinea insectelor aflate în continuă zoală. La nivel cromatic, tonurile de gri sunt îndulcite de pastelurile armonizate declarațiilor de iubire; iar lumina farului, proiectată asupra furnicii în secvența finală, se distinge, devenind simbolul înțelegerii, al descoperirii, al desăvârșirii unei taine.

Carte pentru oameni mari și mici, „Cum știi că iubești pe cineva?” devine o densă lecție despre ce înseamnă a iubi, datorită ilustrării vieții trăite în prezența iubirii. Sau în absența ei.