Omul nu este numai o ființă socială, ci și o „creatură” a poveștilor. Acestea înrâuresc aproape fiecare aspect al existenței noastre,putând fi lecturate în paginile cărților de istorie, pe fundalul reclamelor la bijuterii sau în interacțiunea cu celălalt. Și, fie că vorbim despre piatră, ca mijloc de expunere al narativului, ori vorbim despre ecran, a crea și a consuma povești translatează aceeași nevoie fundamentală. Cu alte cuvinte, suntem în măsura în care povestim sau în măsura în careni se povestește. Dar, cum am fi, dacă nu (ni) s-ar mai povesti? Ei bine, narațiunea „Clipa poveștilor pierdute”, scrisă de Annamaria Gozzi și Monica Morini și ilustrată de Daniela Iride Murgia, ne oferă perspectiva ficțională a unui astfel de univers distopic.
Expozițiunea plasată într-un illo temporene înfățișează o primă realitate în care poveștile pleacă la plimbare purtate de vânt, în timp ce oamenii, animalele și păsările sunt protejați de cuvintele care povestesc. Dar, treptat, acestea încep să își piardă vigoarea și semnificațiile și, odată cu ele, și sensul.

În derularea evenimentelor, intriga narațiunii este declanșată de apariția stranie a Saltimbancului și a Gâștei, în piața din satul Tarot. În aerul răcoros al serii de vară, Saltimbancul și Gâsca le arată trecătorilor un afiș pe care stă scris cuvântul „bicicletă”. Timpul trece, iar într-o zi, la vederea placardei, o doamnă își amintește de o bicicletă roșie trecând prin acel loc. Tot de o bicicletă își amintește și un copil, iar între cei doi se ivește scânteia unui dialog.

Saltimbancul ascultă discuția celor doi și, inspirat de fluxul conversațional, lansează o nouă provocare pentru memorie și pentru cuvânt – sintagma „pot să fac”. Noul context atrage un bătrân, iar șirul destăinuirilor continuă. Rând pe rând, cuvinte precum „frică”, „muzică” ori „iubire” se evidențiază și devin subiecte de introspecție, invitându-i pe trecători la fascinante peregrinări lingvistice mentale. Și totuși, care este miza acestui joc și ce efecte are el asupra locuitorilor satului Tarot?

Pentru a înțelege accepțiile desfășurării epice și ale deznodământului, trebuie să zăbovim puțin și asupra poeziei care deschide și închide ușa lumii ficționale, adică prologul și epilogul narațiunii „Clipa poveștilor pierdute”. Astfel, prin cele patru versuri, naratorul se adresează în mod direct cititorului, provocându-l și angrenându-l într-o aventură a imaginarului – evadarea în lumea poveștilor, prin intermediul cuvântului.

Ideea necesității dialogului, a comunicării,este apoi translatată în piața din satul Tarot, spațiul fictiv în care se problematizează consecințele golirii de conținut ale cuvintelor. Ajunși aici, Saltimbancul și Gâsca fredonează versurile care amintesc de legenda simbiotică dintre poveste, cuvânt și existență, făcând trimitere la armonia originară de-acum risipită. În acest context, cuvintelor lor devin și o incantație în încercarea de a recupera rânduiala unui timp pierdut, în timp ce sosirea lor în cadrul comunității are menirea de a restabili coeziunea de odinioară.
Din acest punct de vedere, prezența Saltimbancului și a Gâștei capătă valențe catharctice, vindecătoare, deoarece cuvintele propuse de aceștia anulează barierele de comunicare șimijlocesc iar interacțiunea dintre locuitorii satului. Aceste două personaje devin maeștri de ceremonie într-un joc ritualic menit să așeze armonia între semeni, restituind totodată semnificația cuvintelor în/prin contextul poveștilor. Și, fie că vorbim despre subiectele grave ori despre cele derizorii, înșiruirea de termeni devine prilejul unui dialog cu aproapele, al unor rememorări ori al unor reflecții personale. Iar ca manifestare a cuvântului, povestea ne traduce întreaga existență umană.Trăim, pentru că ne hrănim din cuvinte și renaștem odată cu fiecare poveste pe care ne-o însușim. Poveștile nu ne sunt numai narațiuni și pretexte pentru dialog și discuție; poveștile ne sunt viață, iar viața cuprindeîncă o dată micul nostru colț de lume. Imaginar sau real.
Cartea scrisă de Annamaria Gozzi și de Monica Morini și ilustrată de Daniela Iride Murgia ne demonstrează într-un mod fabulos cât de rece ar fi existența noastră în absența cuvintelor și a poveștilor; dar și faptul că, trăind într-o lume distopică a muțeniei, în care cuvintele și poveștile nu ar (mai) exista, acestea ar fi în mod obligatoriu (re)inventate.