Cu toții iubim, dar fiecare iubește în felul său. Unicitatea ni se reflectă în gesturi, în declarații, în raportarea la Celălalt. Dar în ciuda a tot ce ne individualizează, limbajul iubirii se lasă înțeles asemenea unui sistem internațional de semne, reușind să interconecteze inimi, experiențe, vieți. Delicatețea raportării la primele semnale ale iubirii se lasă cuprinsă între copertele cărții „Cântecul inimii”, scrisă de Lili Ferreirós și ilustrată de Sonja Wimmer, și ne reiterează totodată faptul că iubirea este un drept universal.

Juan avea ceva aparte – fluiera. Dar fluieratul său nu se manifesta sporadic, ci ținea loc de cuvinte. Era, de fapt, modalitatea prin care acesta comunica: fluieratul ușor însemna atragerea atenției, unul mai puternic era pentru senzația de foame, iar altul, și mai distinctiv, pentru momentele de teamă; fluieratul scurt însemna tristețea, iar cel gingaș emoțiile pozitive. Cu alte cuvinte, sunetele produse de buzele lui Juan nu se evidențiau numai prin diversitate și inventivitate – Juan își crease un limbaj propriu, folosit pentru a se exprima.

Băiatul merse și la școală. Deși asculta cu mare interes activitatea didactică, manifestarea lui nu se schimbase câtuși de puțin –fluierăturile reproduceau și vocea râurilor, și unduirea crengilor copacilor sau figurile geometrice. Aici îl cunoscu și pe Taleb, un băiat la fel de special, iar între cei doi se consolidă o prietenie minunată, bazată pe ritmuri muzicale și povești ale inimii. Curând, prieteniei celor doi avea să i se alăture și Clara, o fată cu ochi negri ca tăciunele. Iar de-acum, încetul cu încetul, lucrurile aveau să se schimbe, devenind altfel…

Lecturând textul, cititorului i s-ar putea părea că sensurile revelate se coagulează în jurul tematicii iubirii. Nimic mai adevărat. Cu toate acestea, subsidiarul lecturii desvârșește un aspect fundamental care modifică unghiul de receptare al semnificațiilor –dragostea iradiază și creează contexte, pornind de la imaginea lui Juan, personaj-exponent al diferitului.

Neobișnuit pentru zilele sale, fluieratul lui Juan are descendență strămoșească, rudenia îndepărtată fiind chiar celebră pentru modul în care articula sunetele. Dar, în jurul darului său, Juan conturează nu doar o poveste aparte, ci și un cod unic, un limbaj personal, o modalitate inimitabilă de a recepta lumea și de a o descifra. Capacitatea cu care este înzestrat îi facilitează comuniunea cu mediul înconjurător și-i fascinează pe copiii care doresc să-l imite, intuindu-i totodată tăria caracterului și personalitatea puternică.

Astfel, istorisirea despre băiat devine prilejul propice explorării valențelor diferitului. Mizând pe impactul experienței pozitive, Lili Ferreirós conturează un univers al acceptării și al toleranței. Din acest punct de vedere, mersul la școală devine sinonim integrării. Neputința de a comunica în parametrii stabiliți la nivel societal nu îi anulează băiatului dreptul la educație. Ba mai mult decât atât, profesorii sunt recunoscători pentru prezența acestuia în clasă, devenind ei înșiși martori la o lecție: prezentarea procesului educativ din perspectiva lui Juan amintește de teoria inteligențelor multiple. În ipostaza de educabil, Juan nu doar că participă la derularea unui proces, dar reușește să și valorifice lucrurile învățate, supunându-le opticii personale și prezentându-le ca atare. Prin filtrul îngăduinței, al includerii în comunitate și al înțelegerii manifestată de profesori, procesul de învățare se transformă din obligație în bucurie.

În parcursul existențial, inocența copiilor nu se poticnește în detalii privind aspectul fizic. De aceea, nici prietenia cu Taleb nu ține cont de culoarea pielii, de mediul de proveniență, de specificul manifestării fiecăruia. Relația celor doi se coagulează în jurul empatiei și al dorinței de a fructifica valorile comune. Muzica devine declicul din spatele poveștii, deoarece anulează granițele experienței personale, mijlocindu-le un limbaj comun.

Muzica anulează diferitul, deoarece traduce și redă vocea inimii: prin prisma prieteniei, dar și a dragostei. Relația care se naște între Juan și Clara dezvăluie lectorului un lucru fundamental – indiferent de procesul de dezvoltare, orice individ are dreptul de a iubi și de a-și exprima iubirea. Iar joaca din pădure, respectiv nuanțele simțămintelor cuprinse în inima lui Juan, trădează cântecul din lăuntrul băiatului – conștientizarea iubirii. Inițial frica îi anulează puterea de a acționa, dar senzația de liniștire îl îmbracă într-o forță care o cheamă pe Clara, destăinundu-i totodată sufletul.

Animată de personaje vii, prin coloristică și personalitate, cartea „Cântecul inimii” ne amintește cât de importante sunt valorile umane – dragostea, prietenia, acceptarea sau toleranța. Având hipocentrul în inima fiecăruia, muzica risipește barierele de comunicare și clădește relații.