Într-un sătuc pescăresc numit Streinkel, viața se derulează în ritmul mareelor și al bancurilor de sardine legănate de curenți. Multe vapoare acostează în micul port, pentru a-l lăsa apoi în urmă, dimpreună cu casele de lemn a căror fațadă e sculptată de vremea care se scurge și de oceanul neostoit. Dar cartea „Maestro”, scrisă și ilustrată de Thibault Prugne, nu monografiază existența și obiceiurile oamenilor de aici, ci se concentrează asupra unui singur chip – cel al lui Teo.
Băiatul a fost adoptat, la vârsta de doi ani, de meșterul dulgher Lucien. Acesta remarcase dintru-nceput mâinile fine ale copilului și s-a gândit că ele îi vor fi de mare ajutor la împletitul năvoadelor. Dar degetele lui Teo, precum și întreaga lui ființă, erau făcute pentru muzică, nu pentru ucenicie. Pentru acesta, chiar și zăngănitul catargelor ori țipătul pescărușilor deveneau o melodie, iar prieten nedespărțit îi era un charango, instrument adus din ținuturi îndepărtate și singura amintire rămasă de la părinții săi.
Și totuși, Lucien încercase de nenumărate ori să îl determine pe Teo să muncească, punându-l să construiască un vapor sau să întindă frânghii. Ba îl trimisese chiar și la Școala Oceanului, locul în care erau educați pescarii din sat, de unde se întoarse acasă cu titulatura de „Pescar de duminică”, după ce își tăiase undița în opt bucățele. Ultima opțiune care-i rămase disponibilă dulgherului era aceea de a-l pune să aleagă buloanele pentru lemn și să îi interzică totodată să scoată și cea mai mică notă muzicală.
Așa că, de fiecare dată când avea ocazia, băiatul se avânta în larg pe ascuns, cântând la charango până la căderea nopții. Singurii martori ai sunetelor care se înălțau în zare îi erau un far și păzitorul acestuia, Grizou, un bătrân straniu în jurul căruia s-au țesut numeroase legende. Astfel, sătenii credeau că muzica pe care o puteau auzi uneori în depărtare, la venirea serii, era cea a sirenelor pe care el le-a atras aproape de mal. Pe acestea, până și Teo le putu auzi într-o seară când, aflat în mica lui barcă, un cântec de o frumusețe nemaiauzită îl atrase spre țărm. Și, deși se temea că va fi transformat în statuie, curiozitatea îi era prea mare; iar ceea ce avea să i se înfățișeze dinaintea ochilor i-a schimbat viața pentru totdeauna!
Adevărul este că, urmând acel cântec, băiatul se afla sub înrâurirea muzicii și nu a unor ființe mitologice, descoperind la țărm o caravană de muzicanți. Prezența acestora i se părea magică atât prin stranietatea lor, cât și prin faptul că, alături de ei, putea fi el însuși, trăindu-și visul și simțindu-se ca acasă. Dar realitatea nu îi oferă prea mult răgaz pentru a se bucura de acest privilegiu nesperat, întrucât, în scurtă vreme, noii lui prieteni se pregătesc să plece spre alte zări, iar instrumentul îi este distrus, lăsându-l pe Teo complet deznădăjduit.
Și totuși, pentru că a ales să nu se teamă de ceea ce nu cunoaște și pentru că a refuzat să se ralieze unei lumi lineare, Teo își depășește condiția. La început, prin fiecare notă muzicală percepută în sunetele de ciocan sau în murmurul valurilor, iar apoi, prin curajul de a se avânta pe mare, alături de instrumentul său. Din acest punct de vedere, perseverența în a-și păstra inima deschisă pentru a auzi muzica și nerenunțarea îl aduc mai aproape de a-și trăi visul și-l salvează de la o existență mundană și încremenită în rutină. Și, în final, prin faptul că acceptă să fie ajutat de Grizou, excentricul locuitor al farului, cel care-i reamintește că visele trebuie protejate pentru a nu fi strivite de greutatea plaselor de sardine. Intervenția bătrânului îl aduce pe Teo în fața locuitorilor satului, unde acesta se descoperă în cântecul pe care îl cânta mama sa, trezind satul dintr-un somn profund și revelând puterea fabuloasă a muzicii. De-acum, nu doar Teo este împlinit, ci și viața comunității se schimbă, învățând să trăiască nu doar după ritmul mareelor, ci și după muzica propriei inimi.
Cartea „Maestro”, scrisă și ilustrată de Thibault Prugne, transpune pe linia narativă o poveste minunată despre ceea ce înseamnă să ai un vis, să crezi în el și să renunți la orice frică pentru a-l înfăptui. În fond, nu în mod întâmplător protagonistul narațiunii este Teo. Existența acestuia nu epatează și nu uimește prin spectaculos. Dar, cu toate acestea, prin faptul de a nu renunța la visul său, acesta reușește să transforme un colț de lume, scriindu-și astfel destinul nu doar în note muzicale, ci și în remarcabil.