Într-un colț de lume, chiar în acest moment, cineva spune o poveste. Un părinte îi citește dintr-o carte unui copil cu ochi mari și curioși sau un bunic deapănă firul unor amintiri de-altădată, mângâindu-și pe cap nepotul. Și mai e și domnul François Cuferescu, cel care îi povestește istorioare lui Jean Pierre Trombon. Dar acest act narativ nu rămâne la statut de complicitate între emițătorul François și receptorul Jean Pierre; autorul Matteo Rizzini și ilustratoarea Sonia Maria Luce Possentini au surprins verva celor doi și au cuprins-o în cartea „Plec, poate mă rătăcesc”.

Neobișnuitele personaje locuiau într-o mansardă călătoare secretă, veche și prăfuită, printre cufere, valize și sipete. Domnul Cuferescu era și căutător de obiecte învechite și aduna toate lucrurile la care alți oameni renunțau, convins că ele au o poveste demnă de a fi spusă. În acest context, nu era de mirare că spațiul devenise cam… aglomerat! Însă François ținea haosul sub control: într-o zi din an, decretată ca „zi a curățeniei”, acesta ștergea praful din încăpere și alegea un obiect pentru a-i istorisi aventurile.

În acest răstimp, Jean Pierre colinda străzile, cântând la trombon din toate puterile, dar și având grijă să se întoarcă la mansardă înainte ca aceasta să își mute locația. Aici, domnul Cuferescu îl aștepta deja răbdator și pregătit să-și înceapă povestea.

Istorisirea de azi are loc în regatul Calcea, unde domnea regele Ferdinand de Damasc, alaturi de regina Elisabetta de Cracovia și de sfătuitorul regal, marele duce de Socus. Înconjurat de nobili și supuși pantofi, regele era mâhnit din pricina șosetelor sale găurite și aștepta cu emoție nașterea Prinților Șoseți regali, moștenitorii picioarelor sale. Ziua mult așteptată a sosit, însă pe lume a venit doar prințul Ciorăpel.

Regele era consternat, iar regina nu înțelegea cum s-a putut întâmpla o așa grozăvenie. Pe de altă parte, marele duce de Socus a poruncit crearea unei sosii, pentru ca șoseta să nu fie desperecheată. Dar prințul nu-și dorea o sosie, așa că le scrisese părinților săi un bilet laconic, începând chiar așa: „Plec, poate mă rătăcesc…”. Încotro a luat-o Ciorăpel și până unde a ajuns? Iar rătăcindu-se cu adevărat, a reușit să se și regăsească? Lectura integrală a cărții „Plec, poate mă rătăcesc” îi va dezvălui cititorului deznodământul surprinzător al istorioarei cu iz nobil, sistând totodată și manifestările creative ale celor doi locuitori ai mansardei călătoare.

Însă, odată ajuns la final, acesta nu va fi descoperit numai o poveste fascinantă, ci și o structură narativă aparte, esențială pentruevidențierea sensurilor țesute în urzeala textuală. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o povestire în ramă:istorisirea depre prințul Ciorăpel este inserată în narațiunea despre François Cuferescu și Jean Pierre Trombon.

Ca artificiu de construcție al lumii epice, povestirea în ramă aduce în prim-planul receptor situația neobișnuită relatată, nu contextul-cadru. Acesta din urmă reprezintă liantul dintre lumea exterioară/reală și miezul narativ, familiarizând cititorul cu atmosfera operei și pregătindu-l totodată pentru părăsirea spațiului ficțional. Din acest punct de vedere, domnul Cuferescu și domnul Trombon intermediază accesul lectorului la o povestire care problematizează în subsidiar chestiuni legate de identitate, respectiv despre menirea individului în lume.

Astfel, deși născut în sânul unei familii regale, Ciorăpel poartă pecetea „păcatului”… desperecherii. Iar raportarea familiei la această întâmplare reduce statutul prințului la utilitate: șosetele se nasc întotdeauna două și Ciorăpel nu își poate împlini rolul pentru care a fost creat. În acest context, prințul înțelege că nu poate exista pentru ceilalți decât în măsura în care le este de folos, dar le refuză coerciția de a fi îmbunătățit și pleacă. Reacția familiei reiterează această receptare, deoarece odată plecat, aceștia refuză să îl caute.

Pe de altă parte, șoseta regală se împlinește ca individ tocmai prin faptul de a fi unic. Stăruința lui în păstarea valorilor sale nealterate îi asigură reușita, în timp ce drumul parcurs de la plecarea de acasă îi prilejuiește regăsirea sinelui în raport cu sine, dar și cu ceilalți. Devenirea sa este încununată de înțelegerea menirii sale pe pământ, dar este,în același timp, și un cumul de experiențe faste și nefaste. Întâlnirea cu încălțările murdare sau intrarea în Pădurea Acelor cu Gămălie metaforizează înrâurirea deformatoare a lumii exterioare asupra individului.

Ca anticipare a finalității în cheie pozitivă, Ciorăpel întâlnește balonul de săpun, cel care îi amintește că desăvârșirea individului se fundamentează pe efortul de a ieși din zona de confort, pe hotărârea de a nu renunța și pe respectul de sine închegat în jurul valorilor personale. În fond, aflarea rostului în viață nu este legată de aspectul fizic, ci de felul în care ne raportăm la noi înșine, pentru a fi văzuți de ceilalți. Copilul este cucerit de prințul Ciorăpel nu datorită înfățișării sale regale, ci datorită faptului de a fi văzut în el ceea ce restul nu izbutiră – esența.

Așadar, totul se termină cu bine în mansarda călătoare secretă, veche și prăfuită. François Cuferescu și Jean Pierre Trombon se pot bucura acum de odihna senină pe care o merită cu prisosință. Dar nu pentru multă vreme, căci mansarda își va lua iar zborul, apărând în cine știe ce colț de lume. Dar poate că Matteo Rizzini și Sonia Maria Luce Possentini vor fi martori și următoarei zile de curățenie și vor mai consemna o poveste pentru noi, cititorii.