Accesoriul denumește un element vestimentar secundar asociat unei componente principale, devenind dependent de aceasta, însă nefiindu-i indispensabil: de exemplu, cureaua, șiragul de perle, cravata sau batista. Dar, ca într-un joc paradoxal al detaliilor, aceste găselnițe estetice conferă o înfățișare distinsă individului care le poartă. Și cu adevărat pot schimba caracterul și pot modifica personalitatea! Povestea accesoriilor cu înrâuriri cameleonice, în speță pălăria, ne-o prezintă Sonja Wimmer, în cuprinsul cărții „Magazinul de pălării magice”.

Într-un sat oarecare, mai exact în centrul său, apare pe neașteptate un magazin mic de pălării. Sceptici, locuitorii nu-i văd rostul și-i consideră apariția inopinată o obrăznicie. Dar, în ciuda privirilor aruncate pe furiș cu neîncredere, un tânăr îndrăzneț – Miguelito cel Fricos – decide să-i treacă pragul. Nu după multă vreme, tânărul părăsește buticul, purtând o pălărie frumoasă. Dar asta nu era tot! Nu doar înfățișarea îi era schimbată, ci și întreg comportamentul!

Aspectul acesta nu putea fi trecut cu vederea de ceilalți și, rând pe rând, oamenii din sat s-au încumetat să intre în magazin. Astfel, în jurul prăvăliei și al pălărierului ei s-au țesut o sumedenie de povești, zvonindu-se chiar că pălăriile ar fi magice. Purtându-le, oamenii au început să se schimbe, iar viața li se îmbunătățea vizibil: pălăriile nu le mai erau simple accesorii, ci făceau parte din ființa lor. La adăpostul borurilor, oamenii aveau îndrăzneala de a deveni ei înșiși, revelându-și cele mai frumoase calități, iar umbrele le dispăreau.

Dar într-o zi, o furtună s-a abătut brusc asupra satului, smulgând frunzele copacilor și pălăriile de pe capetele oamenilor. Când liniștea s-a așternut iar, locuitorii au constatat că au rămas fără pălării și că magazinul, dimpreună cu meșteșugarul lui, dispăruseră. Văzându-se în această situație, oamenii se simțeau dezgoliți și vulnerabili și se întrebau ce să facă…

În esență, traiul și existența lor nu depindea de posesia acestor obiecte vestimentare, ivirea lor în sat reprezentând mai degrabă un pretext cu iz magic în favoarea schimbării. Și primul care îndrăznește să afirme acest lucru este Miguelito, devenit curajos. Asumarea transformării înseamna voință, iar starea de a fi curajos, de a fi fericit sau de a fi empatic nu le era condiționată de un aspect superficial, ci de rostirea declarativului „vreau”! Purtarea accesoriilor valorifică aparența, însă esențialul devine accesibil numai odată cu întoarcerea privirii spre lăuntricul propriu. Înțelegând că nu pălăriile magice îi ajută să devină ceea ce vor ei cu adevărat să fie, locuitorii satului câștigă lupta pentru dobândirea virtuților.

Mijlocitor în procesul conștientizării de sine este chiar pălărierul: deși nu discută cu clienții săi, acesta îi ascultă și le oferă șansa de a vorbi despre ei înșiși, pentru a se (auto)descoperi și pentru a se înțelege. În fond, dispariția acestuia și coincide schimbării vizibile a oamenilor, misiunea lui putând fi considerată de-acum încheiată.

Culorile vii ale ilustrațiilor reiterează subsidiarul textual – permițându-ne să fim noi înșine și câștigând bătălia asupra aparențelor, ne dovedim mai puternici decât ne-am gândi vreodată.