Povestea Marei, scrisă de Tine Mortier și ilustrată de Kaatje Vermeire, începe sub cireș, pe scaunul de ratan, acolo unde mama ei a născut-o, aproape citind dintr-o carte. Și, deloc surprinzător, în același ton al vitalității și al nerăbdării ne este schițat și parcursul său – crescând cu viteza luminii, la șase luni copila înconjura explorativ grădina și primul cuvânt rostit i-a fost „tort”. Prietena cea mai bună a fetiței era bunica, iar poveștile și dulciurile înfulecate, respectiv neastâmpărul amândurora, consolidau, cu fiecare întâlnire, legătură lor ghidușă.

Dar chicotelile, zbenguiala și sărbătorescul încetează în ziua în care bunica este găsită întinsă pe jos. Scepticismul Marei, privind așa-zisa împiedicătură, a fost dublat de valuri de trăiri difuze: neașteptatul somn adânc în care căzuse bunica, transfigurarea acesteia odată cu trezirea, inerția sau bălmăjeala cuvintelor îndrugate. Însă confruntarea fetei cu aspectele esențiale ale vieții nu se termină aici, deoarece într-o zi bunicul moare și mama îl găsește sub ochii acesteia.

În umbra lacrimilor vărsate și a lucrurilor care trebuiau organizate, în gândul bunicii se ițește dorința de a-și lua rămas bun. Și de data aceasta, ca într-un joc al rolurilor inversate, Mara preia responsabilitatea, ajutându-și bunica să-și astâmpere dorul și să-l întâlnească pe bunicul pentru ultima dată.

Prin spectrul acestor evenimente se lasă tradusă și ilustrată esența vieții. Cuprinsul cărții se derulează între miracolul nașterii și firescul morții, întrezărind parcă o aluzie semantică la povestea moirelor din mitologia greacă. Astfel, pornind de la relația a două personaje-exponent – Mara și bunica –, autoarea Tine Mortier deapănă firul existenței și explorează paleta simțămintelor coincidente întâmplărilor fundamentale trăite de individ.

Din acest punct de vedere, Mara nu simbolizează numai un destin care amintește de personajele basmelor – născută sub semnul palpitantului, hotărâtă și fără de răbdare. Mara devine vocea narativă care șubrezește concepțiile nefondate ale adulților. Deși copilă și încă înconjurată de aura inocenței, ea nu are nevoie de poveștile confortabile urechilor, însăilate de adulți, deoarece intuiește adevărul despre căzătura bunicii. Și tocmai pentru că înțelege nerostitul, manifestările acesteia se transformă din furie în acceptare. Elocvente în acest sens sunt obiectele strâmbe, create pentru a înveseli, dar reflectând realitatea distorsionată, și care îi permit fetei să ajungă încă o dată la sufletul bunicii. Mai mult decât atât, consubstanțialitatea celor două suflete este recognoscibilă și în planul comunicării pragmatice: neînțelese de mama și doar bănuite de bunicul, cuvintele bunicii sunt culese cu grijă și tandrețe de Mara. Citindu-i gândul reflectat în ochi, copila îi citește bunicii sufletul, rămas neschimbat în urma bolii.

În desfășurarea acțiunii, Mara devină martoră și la moartea bunicului. Brusc și ireparabil, asemenea ceștii de ceai care-i căzuse din mână și se sparse, evenimentul este trăit fără încercări de cosmetizatare – cu lacrimi și cu dorința unei ultime întâlniri. Iar tortul amintit în final devine nu doar simbol al firescului morții, ci și al conștietizării faptului că aceasta face parte din sărbătorescul vieții.

Periplul sinusoidal al existenței este vizibil și în plan ilustrativ. Prin alternarea planurilor zugravite în culori calde și luminoase cu cele în nuanțe de gri, maro și albastru, Kaatje Vermeire racordează mesajul vizual la cel textual. Și sugerează totodată ciclicitatea evenimentelor din viața omului, insuflând lectorului ideea că moartea nu reprezintă un sfârșit absolut, ci doar o etapă în cursul lin al destinului.